Lucrez în cabinet cu zeci de clienți care își doresc să își învingă stări emoționale negative, să trăiască mai bine, să aibă stabilitate și să poată să se bucure de viață. Fie că este vorba despre teama de a pleca departe de casă, de a merge cu mijloace de transport în comun sau de a profita de oportunități, cum ar fi o slujba nouă sau o relație nouă, fiecare dintre aceste persoane are o istorie personală cu frica și cu ce înseamnă să trăiești fără frică.
În acest articol îmi propun să discut despre câteva lucruri pe care le-am înțeles în munca mea cu stările de anxietate și despre câteva strategii pentru că expunerea în anxietate să nu mai pară ceva insurmontabil.
Primul lucru pe care l-am observat este că oamenii care trec prin stări de anxietate sau panică își doresc foarte mult să obțină o stare de serenitate, de calm, de liniștire, care pentru ei înseamnă să nu aibă emoții puternice la lucruri mărunte, să poată să își păstreze calmul în situații grele.
Îmi dau seama imediat de ce apare această cerință: când trăiesc atât de mult timp cu emoții intense pe care parcă nu reușesc să le controlez, atunci creierul meu dezvoltă o aversiune la aceste reacții și ar vrea să se oprească imediat.
Adevărul este că a avea emoții negative nu este un semn că anxietatea nu trece, ci dimpotrivă că începe să devină funcțională. Adică e important ca noi să putem reacționa la situații neplăcute cu emoții negative pentru că acestea ne ajută să rezolvăm acele situații.
Un alt lucru pe care l-am observat este că persoanele cu istoric de anxietate văd în expunere doar un mijloc de a scăpa de anxietate și se descurajează atunci când nu merge așa cum își doresc sau se plictisesc de a merge în același loc, văd asta fără sens, fără scop. De multe ori ei abandonează expunerea. Acest lucru se întâmplă atunci când văd expunerea DOAR ca mijloc de a scăpa de anxietate. Ceea ce nu e.
Oamenii care au trecut sau trec prin anxietate au tendința de a-și crea un ecosistem în care să funcționeze cu cât mai puține stări de rău sau chiar deloc. Astfel, evitând emoțiile și senzațiile acestea negative, practic își limitează viața. Se privează de experiențe și obiective și de contexte care le-ar permite să trăiască mai cu sens și mai din plin. Doar că toate acestea vin și cu emoții negative. Propunerea mea pentru ei este să înceapă să gândească în termeni de valori sau de direcții de viață. Ce obțin eu din ce e important pentru mine dacă fac aceste expuneri? Pentru unii înseamnă autonomie, independență, pentru alții înseamnă conectare cu alți oameni, pentru alții înseamnă experimentare. Îi îndemn pe cei care se luptă cu expuneri să se întrebe de ce fac acest efort, despre ce își doresc ei să le fie viața? În acest fel pot vedea expunerea ca mai mult decât doar a merge din punctul A până în punctul B, trebuind să își „suporte” și să dezbată și să decatastrofeze stările, ci ca pe un mod de a obține ceva ce îmi doresc din ce e important pentru mine.
Frumusețea în a începe să gândesc în termeni de valori sau direcții de viață, de ce anume e important pentru mine este că:
1. Îmi pot permite să ajustez obiectivele. De exemplu, dacă pentru mine e importantă autonomia, atunci mă pot gândi care sunt lucrurile (obiectivele) pe care le pot face ca să obțin asta. Ce înseamnă autonomie pentru mine? Poate înseamnă să merg la cumpărături singur în loc de a trimite pe cineva sau de a lua pe cineva cu mine sau de a merge să îmi cumpăr o cafea dimineață dintr-un loc care îmi place.
2. Pot să re-analizez obiectivele și să aleg altă cale. De exemplu, dacă pentru mine e importantă independența, mă pot gândi ce anume pot face pentru asta, ce înseamnă independența pentru mine. De acolo pot alege ca expunerile mele să fie în această direcție. Uneori merg la supermarket, dacă acolo am nevoie, alteori merg la cafenea, alteori mă văd cu prietenele, etc.
Aceste două lucruri nu înseamnă că nu voi avea stări negative, dar mut atenția de pe greutatea de a suporta aceste stări pe faptul că fac ceva care e important pentru mine.
Un al treilea aspect pe care l-am observat este nevoia de stabilitate și de securitate. Persoanele care trec prin anxietate au nevoie să știe că nu vor mai trece prin asta, stabilitatea pentru ei înseamnă să știe că dacă fac x pași atunci nu vor mai simți stările și nu le va mai fi greu. Eu cred că aici stabilitatea e greșit înțeleasă. Ea nu e ceva fix – ‚voi face asta în acest mod și atunci voi obține acest rezultat’. Stabilitatea înseamnă de fapt flexibilitate, paradoxal. Înseamnă să pot avea mai degrabă încredere că mă pot ajusta la situații, înțelegând modul în care funcționează mintea și corpul meu, fără să mă sperii de reacțiile pe care le are corpul meu, ci dimpotrivă privindu-le cu curiozitate și cu înțelegere. Stabilitatea în anxietate înseamnă încrederea că pot să îmi înțeleg, gestionez gândurile și emoțiile și stările așa încât să mă bucur de viață, nu să scap de anxietate.
Exercițiile de expunere sunt mai complexe decât ne-am aștepta și au implicații mult mai mari. Nu sunt o „pedeapsă” pentru cei care se confruntă cu agorafobie sau panică sau anxietate. De fapt, de fiecare dată când fac ceva nou, când fac ceva ce mă sperie sau mă neliniștește, fac o expunere. Ce e nevoie să mă întreb mereu este „de ce este acest comportament sau această situație importantă pentru mine? La ce direcție din viața mea lucrez făcând asta?”. În acest mod îmi lărgesc viața mai departe de a controla senzații fizice și mai aproape de a trăi cu sens și semnificație.
Mult succes!
