Atunci când cei mai mulți dintre noi ne gândim la anxietate, ne gândim la o persoană agitată, neliniștită, la atacuri de panică și la o stare emoțională, fizică sau comportamentală care se vede în exterior, pe care ceilalți o pot identifica ușor. Ne gândim poate, unii dintre noi, că oamenii care se confruntă cu anxietate sunt cei care au dificultăți să își desfășoare activitatea în mod normal.
Lucrurile nu stau în practică aproape niciodată în acest fel.
Anxietatea se poate manifesta cu niște frici specifice: de vorbit în public, de aglomerații, de boală, dar uneori, și de fapt foarte des în ultima perioadă, cu niște manifestări pe care mulți le luăm de bune.
Vorbim despre anxietate la locul de muncă pentru că ne petrecem mai mult de 50% din timpul în care suntem treji la birou. Mai mult, cei mai mulți dintre noi se identifică cu munca pe care o fac. Nu mai suntem în postura de a merge la muncă doar pentru a ponta niște ore, ci munca a devenit acel loc din care îmi pot lua stare de bine, validare, conexiune.
Tocmai de aceea, munca noastră a devenit și locul care e sursa cea mai mare de stres. Experiența mea de aproape 10 ani ca psihoterapeut mi-a arătat că de cele mai multe ori anxietatea nu arată deloc ca în manualele de diagnostic, ci mai degrabă are niște manifestări specifice pe care mulți le vedem la cei din jur și chiar la noi.
Cum arată de fapt anxietatea în practică? Departe de a fi doar un diagnostic, ea este o stare emoțională care afectează nu doar modul în care ne simțim și ne comportăm, dar afectează și calitatea relațiilor noastre și chiar parcursul nostru în carieră.
Iată care sunt în practică unele dintre semnele anxietății:
1. Îmi este greu să cer și să primesc ajutor. Am întâlnit aproape la fiecare persoană cu anxietate de performanță cu care am lucrat ideea ca dacă cer ajutor, atunci asta îmi știrbește din contribuția mea până la punctul în care nu mă mai pot simți bine că am terminat proiectul pentru că nu l-am făcut doar eu. Noi nu putem exista singuri – avem nevoie de conexiune și avem nevoie de ajutor din partea celorlalți. Această idee vine din dificultatea de a ne accepta limitele și vulnerabilitatea pe de o parte și pe cealaltă din regula irațională că „trebuie neapărat să le fac eu altfel nu contează”. Această credință e ca o soră mai îndepărtată a „copiatului” din școala generală.
Realitatea din teren ne arată o cu totul altă fațetă: ajutorul presupune conexiune, presupune un schimb de idei și de experiență care ne face mai buni, mai performanți și studiile spun că ne dă și o stare emoțională de bine.
2. Manifest perfecționism și mă concentrez foarte mult pe detalii. Perfecționismul înseamnă tendința rigidă de a ne focusa pe niște standarde de calitate imposibil de atins sau atât de vagi („trebuie să iasă perfect, bine, cum știu eu”) încât pare că mă pierd în detalii și parcă niciodată lucrul respectiv nu e îndeajuns de bine făcut. Perfecționismul apare atunci când în mintea noastră apar cerințe rigide: „trebuie neapărat să reușesc sa îmi îndeplinesc X obiectiv, altfel înseamnă ca sunt incapabil, slab și toată lumea va vedea asta.”
Oamenii cu perfecționism clinic vor avea tendința de a se concentra doar pe acele situații pe care le pot controla foarte bine, evitând situații de incertitudine sau de risc.
3. Îmi e greu să îmi setez limite sau să îmi exprim nevoile. Setarea limitelor este extrem de importantă pentru starea noastră emoțională de bine. Deși mulți văd setarea de limite ca o „piedică” în calea atingerii obiectivelor, de cele mai multe ori este exact invers. A-mi seta limite înseamnă să fiu conștient pe de o parte de nevoile mele fizice – de somn, de odihnă, de relaxare și de importanța lor pentru starea mea emoțională și performanța mea de fiecare zi, și, pe de cealaltă parte, de conștientizarea propriilor granițe emoționale sau de timp, energie, resurse.
De exemplu, dacă sunt conștient de faptul că a face sport regulat îmi dă o stare bună dar în același timp observ că de mult timp nu mi-am mai permis să îmi fac timp să merg la sală din cauza obligațiilor de la birou și asta îmi dă un sentiment de eșec sau de neîmplinire, atunci e posibil să am o dificultate de a îmi seta limite care să mă ajute să funcționez mai bine.
4. Sunt critic cu mine și cu ceilalți. Autocritica excesivă este unul dintre semnele cel mai des trecute cu vederea ale stărilor de anxietate. Aceasta apare atunci când în mintea mea se activează ideea conform căreia e nevoie să îmi văd foarte atent greșelile așa încât să pot să le corectez și să performez. „Punctul orb” din acest raționament este că e aproape imposibil să fac performanță sau să funcționez bine dacă tot ce voi face va fi să vânez greșeli și să mă desconsider. Dacă fac acest comportament voi ajunge să nu mai văd lucrurile bune care se întâmplă, nu voi mai putea gândi constructiv și îmi va fi greu să evoluez pentru că asta presupune greșeală și ajustare.
În cele mai multe situații, persoanele cu o autocritică pronunțată vor vedea defectele și comportamentele negative și de la celelalte persoane. Practic, filtrul negativ pe care îl folosesc merge în ambele direcții.
Vorbind cu oamenii despre sănătatea lor emoțională am aflat că acestea sunt doar câteva dintre manifestările care apar aproape zilnic. Lăsate netratate aceste comportamente se pot acutiza până la stări de panică, depresie și afectarea profundă a funcționării de fiecare zi. O stare emoțională negativă este aproape întotdeauna contagioasă, iar aceste comportamente aproape niciodată nu se limitează la locul de muncă.
Ce recomand în primul rând este o pauză de conștientizare si de prezență. Să îmi monitorizez emoțiile, senzațiile fizice și să îmi înțeleg mai bine emoțiile, care sunt acestea, de unde vin ele e un prin pas important.
Nu ezitați să cereți ajutorul unui psihoterapeut atunci când observați că nu vă simțiți bine. Fiecare pas pe care îl fac pentru a mă înțelege mai bine, atât emoțional cât și comportamental, mă ajută să mă păstrez sănătos mental cât mai mult timp.
Succes!
